dahar

Cu suflet rupt şi peticit,

Eu te iubesc, femeie,

Dar sunt executat silit

De-a Timpului idee.

E gerul nopţii tot mai pur

Când focurile ard în sobe

Şi trupurile noastre fur,

Bătăi frenetice de tobe.

Tu-ţi strigi tacerea mai acut,

Privind cu mâini la mine,

Cand eu încep sa urc abrupt,

Icnind, aproapele din tine.

Chiar Timpul şade pironit,

Cu ţurţuri mari de gheaţă,

Privind la noi înmărmurit,

Cu clipa scursă de pe faţă.

Noi ne iubim pe-acest pământ,

Dând roată soarelui făclie

Si el se-nvârte, tot arzând,

Ca un nebun prin galaxie…

Share on Facebook

,, În noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.’’

Adrian Păunescu – Antiprimăvara

Am văzut, la televizor, ultimul drum al Poetului începând cu Ateneul Român şi pănă la biserică. Doar atât am putut eu, poate dintr-o egocentrică dorinţă de eludare a realităţii, nu am dorit să vad toată înmormântarea trupului de Poet.

Imaginea cea mai pregnantă, din ochii sufletului meu, au fost preoţii. Da, într-adevăr, la toate evenimentele, fie ele chiar funebre, este atât de banal până la urmă ca preoţii să impresioneze. Nu, nu în acest sens au impresionat acei treisprezece preoţi ochii mei.

Ştim cu toţii că preotul la ceremonialul trist al înmormântării se roagă pentru sufletul defunctului, pentru dezlegarea acestuia de păcate, mântuirea lui, odihna în loc cu verdeaţă şi alină suferinţa celor care mai vieţuind pe scoarţa pământului îl plâng pe mort, amintindu-le că oricum deşertăciune sunt toate şi în zadar se tulbură tot pământeanul. Pentru a putea să ducă la îndeplinire toate aceste ritualuri sacre, preoţii joacă un rol central şi prin harul pe care îl au, reuşesc aceasta.

Dar vai, bieţi preoţi, grea misiune au avut. Cum să slujească ei cu harul lor la moartea celui căruia Dumnezeu i-a dăruit har, cu mult mai mult decât unui batalion de popi? Ce cuvinte… auziţi cuvinte, la moartea celui mai destoinic dintre cuvântători, ce bunătate în faţa celui mai bun dintre noi, ce iertatre în faţa celui mai iertător dintre noi, ce afirmare a nemuririi sufletului în faţa celui nemuritor, ce daruri în faţa celui mai dăruitor dintre noi, ce alinare în faţa celui care ne-a alinat sufletele?

Se clătinau şi preoţii, păşind, cântându-şi cântările, aşa,  în odăjdiile lor… oameni şi ei, îndureraţi si ei, stingheri şi ei şi cei aflaţi acolo şi noi şi eu şi tu…

Share on Facebook

Cade şi frunza de toamnă târzie

Ţărâna şi somnul, uşoare să-i fie.

La şapte şi cinşpe’ ne moare Poetul,

Purtători de cuvânt i-anunţă sfârşitul.

Folositori de cuvinte, tehnic absurde,

Explică şi moartea în fraze mai surde

Şi-n logica lor prezumtiv de concretă,

Ne spun că Poetul şi moartea-o repetă.

Iubirile stau în congestie de şoapte,

Transfuzii de lacrimi resuscitate.

Şi pleacă sublimul în singurătate

Imperturbabil, indefinibil, departe…

Share on Facebook

______Mă chinui de ceva vreme să storc ultimele picături de optimism din paharul vieţii. Îmi induc, forţându-mă din rarunchi, o stare de bine pe care nu o mai pot trăi, fiind sfârşit de atât de mult efort. Trăiesc aşa, ca mai toate cunoştinţele mele, în acest fel de masturbare şi aştept şi eu ploaia cu picături de speranţă. Până atunci, mi se usucă sufletul şi-mi crapă demnitatea.
______Deunăzi, dimineaţa, stăteam la taifas cu soarta aşa, la un pahar de viaţă pe care o sorbeam pe îndelete, savurând aroma-i de migdale .
______Îndrăzneam să mă amuz, privind o emisiune tv în reluare, emisiune a unuia care-mi explica secretele asasinilor economici şi dedesubturile FMI. Remarcabil este faptul că în prezent acelaşi tip, într-un mod fanfaronistic, tembel (cum îi place lui să spună) aşa, mai pe ocolite ori mai direct, mă îndeamnă să-i pup în albeaţa anatomică pe asasinii ăia de-i arăta ieri, veniţi astăzi să-mi chiureteze ţara de criză, viaţa de linişte, nevasta de luminiţele din ochi şi copiii de râset zglobiu. Evident, mă doare şi pe mine tot acolo, în albeaţa anatomică, de emisiunea aceea de televiziune şi de altele care-mi arată, ivitându-i la vorbiri, pe nişte personaje sperjure aflate în propria soldă sau solda asasinilor. Refuz să-mi mai sărez rănile cu televizorul.Mi-am dat seama că nu este decât spaimoterapie şi-mi chelesc şi ultimele fire de nădejde.
______Mă arde pământul meu iubit, aspru şi crăpat, care acum nu mai rodeşte duioşie şi-mi fac răni dogorile somaţiilor, a executărilor silite şi mi se anunţă prin sms că sunt iminente şi alte stihii.

,,Fie să rămână numai cel ce har
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
dintr-a lui cenuşă, din puţinul scrum.
Astăzi ca şi mâine, pururi şi ACUM.’’

______Nu mai pot zâmbi, am buzele crăpate .

Share on Facebook

E înserare rece de toamnă târzie şi s-a facut aproape linişte în oraşul de provincie dintr-o îndepartată de suflet ţară, stăm cu toţii în lumina galbenă a becului economic, ne privim muţeşte unii pe alţii şi încercăm să extindem clipa aceasta, aşa, ca o nesfârşit de atemporală expiraţie. Oftăm!

Cu doar un an şi jumătate în urmă oraşul fremăta. Noi zâmbeam, stăteam la un pahar de vorbă după o masă uşor îmburghezită şi ne trăiam bucuria celor frânţi de muncă.

Deodată a coborât peste oraşul nostru o altă lume. O lume rece, tristă, lugubră… a coborât aşa, peste noi toţi, au rămas clădirile dar mai triste, reclamele dar mai şterse, oamnenii dar cu sufletele mai băute de taxe, somaţii şi alte osânzi pentru că au preapăcătuit dorindu-şi demnitate.

Stăm şi ne privim unii pe alţii ca nişte statui de duzină, oricum ne-am trezit deodată că nu suntem decât nişte oamneni-reproduceri dintr-o lume defectă.

Ascultăm străzile. Este aproape linişte. Se aud doar paşi rari şi puternici şi sunt paşii Crizei, de mână cu Prostia : BOC… BOC… BOC !

Să trăiţi, bine?

Share on Facebook

Bunătatea, întotdeauna eronat definită ca trăsătură de caracter, este un atribut esenţial al firii omeneşti, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Eşti un om bun pentru că aşa eşti, nu ai nici un merit pentru aceasta, nu iţi trebuie răsplată.

Singurul gust mai puternic decât gustul banului, este gustul puterii. Poţi să doreşti a fi puternic din bunătate, pentru ceilalţi semeni ai tăi, dar aceasta implică atâta bunătate încât tu renunţi total la existenţa pentru tine. Cel mai des se întâmplă ca puterea să fie singurul scop şi nu-ţi doreşti să fi altceva decât prorietarul ei, aşa pentru tine şi maxima ta vanitate. Din păcate acest tip de putere se întâlneşte cel mai des în lume şi fără excepţie la politicienii români.

Puterea este ca vinul, trebuie gustată, sorbită câte puţin, cu măsura bunătăţii, sau dacă ai un mare tupeu dai cupa peste cap şi pentru simplul motiv că eşti beţiv şi astfel vei da peste cap şi cupa trufiei şi te vei simţi în mod superior miruit de Dumnezeu Însuşi, care astfel nu mai are de ales şi a devenit doar secundul tău.

Neomul, îmbătat de putere şi trufie va da, până la urmă, bunătatea brigadierului ceapist, bunătate pe care ţi-o va scuipa ca pe un venin în faţă şi tu nevolnicule va trebui să te simţi miruit şi gata să lingi talpa bunătăţii sale, în speranţa ta deşartă, că te va lăsa să-i pupi chelia de care acum este mândru ca de un stigmat al puterii.

Uite aşa vine brigadierul ceapist, cu aerul său de comandant hărăzit înţelepciunii într-un fel pe care tu, în calitatea ta de căcănar, pasămite nu-l înţelegi, îţi va lovi pereţii casei netencuite cu palma şi cu înverşunearea, apoi ţi-o va boteza : Asta. Toate acestea vor trebui să te muţumească nesperat de mult, pentru că şeful, cel mai mare ceapist, a ejectat atât de multă bunătate din el, sacrifindu-şi din timpul celest al promulgării legilor conservării vieţii pe aceste pământuri înămolite de atâtea ploi şi atâta TVA.

Să loveşti casa unei familii, este un gest pe care îl faci doar conştient de el.  Necondiţionat, trebuie să fi stâns multă ură ca să faci asta. Având forţa pe care ti-o dă ura, faci abstracţie de eul tau imparţial, care l-ai înecat oricum, în cupa puterii pe care ai baut-o cu nesaţ şi ai rămas tot cu gura uscată.  Nici un fel de împrejurare nu te scuză.

Să trăiţi bine !

Share on Facebook

Share on Facebook

Share on Facebook

Share on Facebook

Share on Facebook